Peste 22.000 de români au certificat de revoluționar, 16.000 dintre ei nu primesc însă indemnizație

Numărul deținătorilor de certificate de revoluționar, în urma evenimentelor din decembrie ’89, este estimat la 22.000-23.000, însă 16.000 dintre aceștia, mai precis cei din categoria „luptător remarcat prin fapte deosebite”, nu vor primi nici în 2014 indemnizație lunară pentru acest merit

În prezent, sunt aproximativ 22.000-23.000 de deținători de certificate de revoluționar, dintre care aproximativ 16.000 de luptători remarcați prin fapte deosebite, aproximativ 2.200 de luptători răniți, circa 600-650 de luptători reținuți, 150-200 de răniți și reținuți, 2.000 de urmași ai eroilor martiri și alți 150-200 de participanți, acesta din urmă fiind doar un titlu onorific, a precizat, pentru MEDIAFAX, Gheorghe Grosu, referent la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor.

Toate aceste categorii, cu excepția participanților, au beneficiat de indemnizație lunară, potrivit Legii 341/2004 – Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987.

Numărul beneficiarilor s-a micșorat însă considerabil urmare a Legii 283/2011, prin care nu se mai acordă indemnizațiile reparatorii persoanelor care au obținut titlul de „Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite”, atribuit celor care, în perioada 14-25 decembrie 1989, au mobilizat și condus grupuri sau mulțimi de oameni, au construit și menținut baricade împotriva forțelor de represiune ale regimului totalitar comunist, decât dacă respectivele persoane au un venit mai mic decât salariul mediu brut pe economie. De aceleași drepturi ar fi trebuit să beneficieze și copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadrați în nici o formă de învățământ ori nu realizează venituri, din motive neimputabile lor.

„Adică nu beneficiază (în prezent – n.r.) de indemnizații exact «câștigătorii» Revoluției. Se poate compara numărul lor – 16.000 – cu numărul localităților din România, adică un om în fiecare localitate. Nu mi se pare mult față de ceea ce s-a întâmplat acum 24 de ani. «Câștigătorilor» Revoluției statul le-a acordat «un respect maxim»”, a spus Gheorghe Grosu.

Astfel, în prezent, beneficiază de indemnizații luptătorii răniți și reținuți, precum și urmașii eroilor martiri, adică soțul supraviețuitor, dacă nu s-a recăsătorit, părinții celui decedat și fiecare dintre copiii acestuia, până la majorat sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani, indiferent în întreținerea cui se află.

Indemnizația lunară se calculează prin aplicarea unor coeficienți asupra salariului mediu brut pe economie, care variază în funcție de categoria căreia i se acordă.

Astfel, pentru urmași, coeficienții sunt: 1,1 pentru soțul supravieuțuitor, 1,1 pentru fiecare din copii și 0,5 pentru fiecare din părinții celui decedat. Pentru luptătorii răniți și reținuți, coeficienții sunt 2 – pentru marii mutilați, 1,75 – pentru persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, 1,5 – pentru persoanele încadrate în gradul II de invaliditate, 1,25 – pentru persoanele încadrate în gradul III de invaliditate și 1,1 – pentru persoanele neîncadrate în grad de invaliditate, potrivit Legii 341/2004.

Referentul de la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor a precizat că 1,1 din salariul mediu brut înseamnă 2.012 lei, din care se deduc contribuții, valoarea netă a indemnizației fiind de 1.909 lei.

Conform evidențelor din 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, numărul total al celor care au murit împușcați în 1989 este de 1.142, al răniților, de 3.138, iar al celor reținuți, de 760. De asemenea, au fost înregistrați 748 de copii urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate și verificate conform Legii 341/2004.

Revoluția din 1989, care a dus la căderea regimului Ceașescu, a început în Timișoara, la jumătatea lunii decembrie, cu proteste față de încercarea autorităților de a-l evacua pe pastorul reformat László TÅ‘kés. Manifestațiile de stradă, la care autoritățile au ripostat inclusiv cu focuri de armă, s-au transformat în protest față de regimul dictatorial, al cărui ecou a ajuns în București în 21 decembrie. Atunci, după o adunare populară la care Nicolae Ceaușescu spera să calmeze spiritele anunțând câte 100 de lei în plus la salariile clasei muncitoare, mii de bucureșteni au protestat în centrul Capitalei, mișcarea de stradă fiind reprimată cu gloanțe și arestări.

O zi mai târziu, în 22 decembrie, bucureștenii au ieșit din nou în stradă, în număr mult mai mare, estimat la câteva zeci de mii, care au ocupat piața din fața Comitetului Central al Partidului Comunist și l-au determinat pe Ceaușescu să părăsească sediul CC cu un elicopter.

După fuga dictatorului, manifestanții au ocupat atât Comitetul Central, cât și sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind momentul – considerat simbolic – al victoriei Revoluției. Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituții publice de către indivizi necunoscuți, numiți generic „teoriști”. Timp de câteva zile, străzile din București, dar și din multe orașe din țară, au fost patrulate de militari și voluntari, iar schimburile de focuri cu „teroriștii” au făcut victime.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne și astăzi, cel puțin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie, când Nicolae Ceaușescu și soția lui, Elena, prinși la Târgoviște, au fost executați în urma unui proces sumar judecat de un tribunal militar.